Eram mai fericit

Eram mai fericit când când băgam spaima în şoferi cu Pegasul meu verde. În fine, ştiam eu că a fost verde. Era o rablă de bicicletă, prima şi ultima mea bicicletă. Pe ea am învăţat să merg, în vacanţa de după clasa I, cu ea vâjâiam pe lângă fete prin parcuri.

Eram mai fericit când mă întorceam de pe teren, după ce băteam, pe jos, oraşul în lung şi-n lat. Şi în biroul întunecos şi rece mă apucam de lucru. Niciodată nu lăsam nimic pe a doua zi.

Eram mai fericit când beam cu prietena mea un capucino la o cafenea cochetă, apoi o conduceam jumătate de oraş, pe jos, la ea acasă. Apoi mă duceam acasă şi mă aşezam în fotoliu şi citeam până spre dimineaţă.

Munceam, ieşeam cu prietenii, îmi strângeam prietena la piept, făceam planuri de viitor pe malul Dunării… şi timpul tot îmi ajungea. Deşi erau de 10 ori mai puţini şi banii îmi ajungeau. Îmi aduc aminte de excursiile de un week-end, cu trenul, la Sinaia. Hotelul Cerbul ne aştepta mereu cu ferestre spre munte.

Eram un reporteraș tinerel, stăteam câte 30 de minute la uşa vreunui director de instituţie, până să intru, secretarele mă anunţau şefilor lor cu „vă caută un băiat”, dar eram mai fericit.

Acum lumea mă cunoaşte, unii mă salută pe stradă, sunt şefi de instituţii îmi cer părerea cu privire la cutare subiect… Alţii mă invidiază, câţiva mă numesc „om de succes”. Pot să mă sui oricând în maşină şi să plec la Sinaia ori aiurea. Câştig mai mult ca acum 20 de ani. Dar nu-mi ajung nici banii nici timpul.

Eram mai fericit.

Comentează tu primul!

Lasă un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.