E un film pe Netflix, care mi-a plăcut foarte mult. Peaky Blinders se numește. Este vorba despre un borfaș care prin ambiție, inteligență și crimă devine liderul unui oraș, ca mai apoi să devină chiar… dar nu vă spun ca să nu vă stric finalul.
La un moment dat, personajul principal, Thomas Shelby, deja mare jupân, cu averi impresionante și servitori, lasă sacoul pe o căpiță de fân și pune mâna pe furcă să strângă gunoiul de grajd. Unul dintre cei care aveau grijă de cai se miră că stăpânul rânește la gunoi, ca orice slujbaș mărunt. Mi-a plăcut replica personajului Thomas Shelby: „Fac asta ca să nu uit cine aș fi, dacă n-aș fi cine sunt”.
Lăsăm deoparte strălucirea famată a personajului din film și metodele prin care a ajuns în fruntea societății. Să ne uităm la noi și să ne aducem aminte, din când în când, cine suntem, de unde venim, ce suntem și de ce.
Îmi aduc aminte că pe vremea când mă duceam în prima sesiune de examene aveam niște pantofi a căror talpă se găurise mai repede decât aveam eu bani să-mi cumpăr alții. Decupasem niște coperte din vinilin, din alea cu care se îmbrăcau caietele la școală, și le pusesem pe talpă, ca niște tălpici. În felul acesta nu mai ajungeam cu șoseta pe asfalt.
Nu știu cum se face dar nu eram trist. Nu conștientizam că aș fi bătut de soartă, dezavantajat al societății, un amărât care a avut ghinionul să se nască într-o familie de origine sănătoasă (cum numea Ceaușescu proletariatul sărac) decât într-una de burgheji plini de bani. Îmi trăiam bucuria de a citi Mircea Eliade în fotoliul meu cu speteaza jupuită, visând că voi fi bogat. În spirit.
Mai târziu, când m-am căsătorit, mi-am mobilat apartamentul luat cu credit de la bancă: un pat și o canapea care fuseseră martori copilăriei mele, o masă și un șifonier de la socri. În primele luni, țineam vesela în bucătărie, într-o cutie ascunsă sub chiuvetă. Apoi am evoluat la un raft metalic, modular, luat din Cora.
Au trecut anii, iar șosetele mele sunt în siguranță, fără tălpici din coperte de caiet. Vesela e bine merci în rafturile din mobila de bucătărie. Nu mai ticluiesc meniuri gătite în așa fel încât nu depășească bugetul costeliv.
Trăiesc un soi de voluptate când mă uit la cel ce eram în urmă cu vreo 20 de ani. Asta îmi dă siguranța că nu m-aș simți vulnerabil în fața unei oarecare stări de sărăcie pe care am mai trăit-o. Cum ar veni, ce s-a întâmplat peste ce am fost… este bonus. Pentru că nu mi-e groază ca nu cumva să devin ce eram atunci, deși mă împac destul de bine cu cel ce sunt.
E bine când și când să nu uităm cine am fi dacă n-am fi cine suntem…