Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavolul l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Însuţi Doamne, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi…
Capela mică adăpostește trei sicrie în jurul cărora aparținătorii celor decedați îi veghează pe cei dispăruți. Miroase a lemn, lac proaspăt, a flori și un ceva nedefinit. Nu e loc prea mult. Pe fiecare dintre cele trei cruci, rezemate de capătul sicriului, stau scrise trei nume de familie diferite. Doi bărbați și o femeie. Nu au murit împreună, nu au locuit în același bloc. Doar împart aceeași capelă înainte de a fi coborâți fiecare în propriul loc de veci. București, secolul XXI. Aglomerația din trafic se prelungește, ca un blestem dincolo de viață, chiar și în capele sau cimitire. O femeie îmi povestește că a fost într-o capelă mai mare, unde erau aliniate nouă coșciuge.
Şi orice greşeală au săvârşit ei cu cuvântul, cu lucrul, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-le lor. Că nu este om, care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău, adevărul.
Lemn tocat de vreme amestecat cu pământ. Groparul împinge un cărucior mare, din fier. Descarcă resturile cocoțate pe cărucior în tomberonul ferecat cu gard înalt din plasă oțelită. Poarta metalică are lacăt chinezesc. Trage înapoi de cărucior, pe aleea centrală a cimitirului. Se oprește lângă o cișmea. Aruncă două găleți cu apă peste cărucior, ca să spele pământul. Apoi, muncitorul se opintește din nou și împinge căruciorul, fără grabă, până în fața capelei.
Preotul vine grăbit, însoțit de un dascăl tânăr. Oamenii se strâng mai aproape de dispărutul lor. O femeie împarte lumânări aprinse, legate într-o batistă, cu un bănuț prins într-un colț. Într-o punguță din nylon, un măr și un covrig moale. „Să fie pentru sufletul lui Ilie!” Bătrâna de lângă mine ocrotește cu palma căuș flacăra vie. O întreb ce se face cu batista. „E bună de folosit. Ai copii? Dacă nu, o folosești tu. E foarte bună să ștergi ochelarii.” Aha. Credeam că trebuie să fie un dichis metafizic.
Muncitorul cu căruțul, așteaptă într-o parte. Îi mai vin ajutoare. Un bărbat îmbrăcat cu o geacă roasă, de motociclist, mănâncă napolitane. I-a împărțit o femeie, imediat ce a intrat pe poarta cimitirului. Vede curtea plină și în loc de salut îi zice colegului său, cu neascunsă bucurie: „Moamăăăăă, ce de morți!” Bărbatul cu căruciorul îi răspunde, cu dojană în glas:”Taci, măăăă!”
Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna robilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Lipită de capelă, o cămăruță cu geamuri aburite. Se deschide ușa și de acolo iese un bărbat cam la 40 de ani. Pare șeful muncitorilor. Are obraji sănătoși, prospăt bărbieriți. Poartă un hanorac gros, pantaloni de trening și pantofi noi din piele adevărată. Îi spune ceva groparului cu geacă de motociclist. Acesta dispare și se întoarce nu știu de unde cu niște chingi verzulii. Le pune pe cărucior. Peste vreo cinci minute, preotul termină slujba de înmormântare.
Ce despărţire este, o fraţilor! Ce tânguire, ce plângere în ceasul de acum! Deci, veniţi să sărutăm pe cel ce puţin mai înainte a fost cu noi. Că se dă gropii, cu pământ se acoperă, în întuneric se sălăşluieşte, cu morţii se îngroapă. Toate rudele şi prietenii, acum când ne despărţim, să ne rugăm ca Domnul să‑i facă odihnă.
Lumea freamătă, strigăte deznădăjduite se pierd spre cer, odată cu rugăciunea preotului. O durere grea, surdă, se răspândește contagios, ca o molimă. Groparii își fac loc printre oamenii înlăcrimați, apucă sicriul și îl pun pe căruț. Cortegiul se scurge încet spre locul de veci. A ieșit soarele, vrăbiile se bucură, gălăgioase, de căldura sfârșitului de iarnă. Din pământ ies aburi.
În capelă au rămas doi morți. E mai mult loc, acum, pentru îndurerații care așteaptă groaznica despărțire. Totul e organizat pe ore. Se uită la ceas și socotesc când trebuie să apară preotul lor. Morților nu le pasă.
Cei care tocmai și-au însoțit ruda/prietenul la groapă se întorc singuri. O femeie de vreo 60 de ani merge încet, șovăitor. Se rezeamă de gardul care împrejmuiește un monument funerar. Este sleită, iar pe fața ei se citește o resemnare îndurerată. Este ajunsă din urmă de două femei tinere. Una are un voal din dantelă neagră peste buclele blonde. Ochelarii de soare, Montblanc, îi ascund ochii. Are buze frumoase, pline, bine conturate.
Ce este viaţa noastră? Cu adevărat floare şi abur şi rouă de dimineaţă. Veniţi să vedem lămurit în morminte: unde este frumuseţea trupului, unde sunt tinereţile? Unde sunt ochii şi chipul trupului? Toate s‑au veştejit ca iarba, toate au pierit. Veniţi deci să cădem la Hristos cu lacrimi.
Se întoarce bărbatul cu căruciorul din fier. Acum cară cu el o pungă cu turtă dulce, trei păhărele din plastic cu colivă și două pungi cu împărțeală. Împinge căruciorul și mănâncă turtă dulce.
Familia pregateste cateva flori pe care le pun atunci cand se apleaca asupra crucii. Dumnezeul duhurilor si al tot trupului si-a facut loc intre oameni. Oamenii isi afunda privirile intr-ale Lui si soptesc: “Doamne, iarta-i! Iarta-le greselile!” Acesta este un miracol de Dumnezeu, nu de om. Slavim si Te-aducem Laude, fara de sfarsit, ca ai milostivit aceste vieti si ca ai linistit sufletele adormitilor. Amin.