Prin 1996, după ce m-am întors din armată, da sunt din cei care am prins serviciul militar obligatoriu, am început să lucrez, din nou, la ziarul care mă aruncase în vâltoarea jurnalismului. Îmi plăcea, dar banii erau puțini.
Așa mi-a venit ideea să mă las de presă și să mă apuc de… vândut cărți. Citisem eu într-un ziar România Liberă că e un depozit de carte pe lângă Gara de Nord, de unde iei cărți pe care să le vinzi, treaba ta pe unde. Eu am zis că o să umblu cu ele din ușă în ușă, prin instituții… că n-are cum să nu meargă, n-are cum ca oamenii să nu citească. Trebuia doar să le duc cele mai interesante cărți.
M-am dus la depozitul de carte și am aflat care e modelul de biznis. Trebuie să fiu persoană fizică autorizată sau firmă, ei îmi vând cărțile cu discount și eu le vând cu preț întreg. Diferența trebuia să fie profitul meu.
M-am autorizat ca persoană fizică și primele cărți le-am cumpărat de la depozit cu bani împrumutați de la mama prietenei mele. Prietena mi-a devenit soție cu vreo 3 ani mai încolo.
Nu aveam o mașină cu care să mă duc după cărți. Am luat o geantă mare de voiaj căreia i-am făcut proba acasă. Am umplut-o cu cărți din bibliotecă, să văd dacă pot să o duc. Am putut.
După ce am cumpărat cărțile de la depozit, îmi aduc aminte că într-o stația de metrou m-a oprit o patrulă de Poliție. Că, ce am în geantă? Cum cărți? Uite, cărți! Le-am arătat factura, s-au uitat lung și eu am luat metroul spre Obor, de unde trenul avea să mă ducă înapoi în orășelul meu prăfuit.
Și am început să vând cărți. O luam prin firme, prin magazine, mă uitam la om și-i propuneam titluri. Dacă era mai gospodină îi arătam “1001 sfaturi practice în casă”, dacă părea mai aplecat spre istorie îi ofeream “Adevărul despre Revoluția din 1989”. Pavel Coruț se vindea bunișor, dar nu atât de bine cum aș fi crezut eu.
Într-o zi, după ce m-am plimbat cu geanta (nu aia mare de voiaj, la vânzare plecam cu una mai mică) jumătate de zi, m-am oprit la un magazin să beau un Prigat rece de ananas. Am simțit că mă răcorește pe suflet. Am mai umblat puțin și m-am întors acasă leșinat de arșița după-amiezii de vară. Mi-am făcut socoteala la bani, să văd cât am vândut și cât mi-a ieși profitul. Mi-am dat seama că tot câștigul din acea zi s-a dus pe sticla aia de Prigat la 250 ml. Dar era rece și de ananas. M-a răcorit pe suflet.
În două săptămâni am tras ca apucatul să înapoiez datoria și apoi m-am lăsat de vândut cărți. În vara aia am aflat că de la stres poți să te îmbolnăvești de stomac. Și că nu e chiar așa ușor să vinzi cărți. Mai târziu am înțeles că nu e deloc ușor nici să le scrii.
Ce n-am înțeles este de ce nu mai fac cei de la Prigat suc de ananas.
