N-am inspiraţie, dacă nu m-a muşcat cărăbuşul liric n-am decât să v-o spun p’aia dreaptă, direct, fără figuri de stil. Am întâlnit-o azi. Avea părul de culoarea spicului de orz, în luna august. În ochii ei n-am putut privi mult, am reţinut doar că erau verzi.

Pielea avea reflexe roşiatice. Ca atunci când duşul rece îţi scoate prin pori tot soarele pe care l-ai furat înainte de asfinţit, lângă Obelisc. I-am văzut unghiile. Pe toate. Erau acoperite doar cu un lac transparent şi mat. Nu mă întrebaţi cum de i-am reţinut unghiile. N-aş avea timp să vă spun ceva despre sânii ei…

Se grăbeau. Din mers, fiecare cerea atenţie, cu povestea lui. Bluza subţire, turcoaz, era doar suportul pe care fiecare sân îşi scria propria-i invitaţie. În versuri. Două strofe… Offfff… Ce endecasilab, ce hexametrul dactilic… Alo, e cineva atent la ce spun eu aici?!

Aşa… Mă durea capul, nu ştiu dacă era de la versuri, citeam în oglindă ceea ce sfârcurile ei scriau repede pe ţesătura turcoaz.

Dar, la naiba, trebuia să fie ceva, ce viaţă crudă… N-am putut să fac nimic. Am rămas stană de piatră, plin de o revoltă pe care o simţeam crescând, odată cu indignarea mea: Fetelor, nu-i aşa că nu se mai poartă turcoazul?

Facebook Comments