Sămânţa de competiţie a fost sădită în minţile noastre din vremea în care nu se ştia ce poamă ar putea ieşi din noi. Oricum, în cele mai multe cazuri, a rezultat indivizi cu aspiraţii mari şi ambiţii mici. Nu, n-am făcut nici un pleonasm, nu m-am contrazis. Dar nu despre diferenţa între aspiraţie şi ambiţie vreau eu să vorbesc aici.

Ci despre normalitate. Normalitate al cărei sens l-am pierdut, dacă l-am perceput vreodată. De la vârste fragede, nimeni nu-şi propune să fie un om obişnuit, cu realizări ordinare. Nu. Toţi visăm că vom deveni oamenii despre care se vorbeşte, acei indivizi care apar în ziare, pe care-i vedem la TV.

Înaintăm în vârstă şi vedem deosebirea dintre obiective şi realizări. Teama de normalitate, însă, nu ne dă voie să ne putem bucura de împliniri. Înregistrăm, ca nişte statisticieni diabolici, numai eşecurile. Reţinem toate neîmplinirile.

Victoriile banale nu ne mai fac sufletul să tresalte de bucurie, orbiţi de strălucirea viselor din mintea noastră nu putem vedea că fericirea ne dă târcoale. Nu mai ştim să fim oameni obişnuiţi, să avem bucurii obişnuite. Nu mai găsim satisfacţie în gazonul proaspăt tuns din faţa casei sau în ultima reţetă culinară pusă în practică. Slujba unde suntem apreciaţi pentru munca noastră nu e ce am fi vrut de la viaţă. Pentru că ne pusesem în minte să ajungem în vârf.

Suntem nemulţumiţi pentru că nimeni nu ne-a învăţat să ne cântărim realizările, avem doar frustrări că n-am ajuns cosmonauţi…

Ce bine ar fi dacă la şcoală s-ar preda, totuşi, arta de a fi oameni normali

Facebook Comments