Teamă de fericire

Nu stau de introduceri. Bag cuţitul adânc, din prima. Fără îndoială că cea mai distructivă temere a omului este frica de fericire. Un paradox în termeni şi sensuri… ştim că oamenii îşi doresc fericirea şi aleargă toată viaţa după ea.

Da. Sunt şi oameni care se tem de fericire. Sunt oameni care nu au curaj să spere că tocmai viaţa lor poate fi udată de rouă însorită şi nu neapărat de lacrimi. Cea mai năprasnică boală pentru suflet: teama de fericire.

Dar cum au ajuns oamenii să simtă fiori de teamă atunci când se gândesc la fericire?! Sentimente atât de înfiorătoare apar la apropierea ideii de fericire încât, pur şi simplu, aceştia se tem de ea. Aproape că nici nu şi-o doresc, nu numai că se înfioară la apropierea ei.

Din păcate, atât de mulţi dintre noi au avut parte tocmai de inversul fericirii încât, la un moment dat ne e şi teamă să ne mai gândim la asta. De fiecare dată când am încercat să-i simţim aroma ne-am luat lovituri năprasnice. Veneam cu zâmbetul pe buze şi braţele deschise către fericire… apoi, dintr-o dată, capul ne vâjâia, oasele ne dureau, picături de sânge alunecau dintre buze şi colorau noroiul în care am fost aruncaţi.

Am zis că n-am fost atenţi şi am pierdut ceva din vedere. Ne-am ridicat, cu greu, din noroi, ne-am retras să ne oblojim rănile… După un timp speranţa ne-a scos din nou afară. Am văzut curcubeu peste viaţa noastră şi am fost convinşi că acum am primit SEMNUL.

Am privit în sus, către cer, şi am mulţumit Soarelui că ne încălzeşte sufletul. Înţelegeam ce-şi spun aricii, auzeam cum se cheamă rândunicile, vulturii ne arătau că putem ajunge sus, sus de tot. Am fost siguri că acum putem fi fericiţi.

Dar s-a întâmplat din nou. Cerul s-a prăbuşit peste noi. Soarele ardea cu lumină neagră şi pârjolea cele mai ascunse unghere ale sufletului. Am suferit mult atunci. Şi în capul stors de durere şi-a făcut loc un gând: “N-ai observat că de câte ori ai vrut să fii fericit, ai avut de suferit?!. Ţine-te departe dacă nu vrei să simţi durerea!”

Nu ne-a venit să credem. Am încercat. Ne-am ţinut departe de fericire. Nu am mai fost trântitţi în noroi, zâmbetul nu ni s-a mai transformat în schimonoseală de durere, sângele n-a mai curs în noroi, soarele n-a mai pârjolit niciodată aşa tare iar curcubeul… curcubeul l-am lăsat să fie un SEMN pentru cei care nu ştiu nimic, încă, despre ce păţesc cei care îndrăznesc să întindă mâna spre fericire.

Vă las pe voi, acum, să vă gândiţi, ce pierd totuşi cei care se tem de fericire. Să vedem ce spuneţi voi şi peste câteva zile vă spun şi eu. Îndrăzniţi!

1 Comment

  1. 1
    Rebeca says:

    E impotriva logicii si a naturii ca cineva sa se teama de fericire. Cred ca de lipsa de fericire ne temem toti.

Lasă un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.


*