Am zis că nu are ce să mă intereseze la Disneyland… Biletul de intrare costa 45 de euro şi nu preţul era ceea mă făcea să stau pe gânduri. Eram convins că Disneyland era pentru copii şi nu pentru mine.
Vizita la Disneyland-ul din Paris a venit mai degrabă ca o oportunitate decât ca o dorinţă de îndeplinit. Prietenul la care mă aflam în vizită, la Bruxelles, s-a oferit să ne conducă în Orăşelul Copilăriei Veşnice, de lângă Paris. Am făcut-o de dragul experienţei şi al bunei înţelegeri cu soţia – care a sărit în sus la ideea de a se întâlni cu Michey…
Am ajuns dimineața în fața porților imense, pregătit sufletește să „pierdem” toată ziua în Disneyland. Puhoiul de lume m-a speriat, imaginându-mi deja cum o să stau vreo 2 ore la coadă la bilete. S-a mers repede, totuşi.
Am plătit 45 de euro pentru bilet/persoană şi am primit dreptul de a vizita, toată ziua, orice obiectiv de pe teritoriul orăşelului, de a folosi trenuleţul ori ambarcaţiunile, de a ne da în orice fel de „coţomedie”, ghiulea cosmică ori… te miri ce.
Doar mâncarea costa. Şi dacă voiai să mănânci într-unul dintre restaurantele tematice… chiar costa. Dar dacă îţi aduceai aminte că-ţi plac crenvurştii cu muştar, sandvişurile şi pop corn-ul… atunci puteai să scapi de foame cu o senzaţie de mai puţin gol în portofel. Noi am ales un restaurant care reconstituia atmosfera localurilor western. Chiar nu am regretat nimic. Ne-am simţit foarte bine.
Nu vreau să bla bla şi bla bla. Am fost impresionat mai mult decât un copil atunci când am văzut, aievea în faţa ochilor, celebrul castel al cărui contur apare pe genericul tuturor filmelor produse la Walt Disney Pictures. Am exclamat cu naivitate sinceră, de copil: „Oau, ăsta chiar există!” Uite aşa m-a impresionat Disneyland mai mult decât a reuşit s-o facă Parisul cu turnul lui Eiffel cu tot.
Atunci am realizat că Disneyland este pentru copii, pentru copiii din orice adult care nu are simţul ridicolului atât de dezvoltat încât să nu recunoască, măcar faţă de sine, că încă îi mai place să viseze cu ochii deschişi şi să se joace.
Ce m-a impresionat la Disneyland, deşi orăşelul este extrem de populat cu fel şi fel de atracţii, brăzdat de tot felul de străzi şi canale, peste tot se aude aceeaşi muzică. Probabil că de aceea, la nivel sonor, Disneyland a scăpat de posibilitatea de a semăna cu un bâlci. Pentru că din punct de vedere vizual… nici nu se pune problema.
Îmi mai aduc aminte de o fază care m-a impresionat. Seara, aproape de noapte, spre 11, ne ocupasem loc lângă strada pe unde trebuia să treacă parada cu toate personajele Disney. Care alegorice, animăluţe fatnastice şi prietenoase care dădeau mâna cu tine… nebunie, ce să mai.
O fetiţă venită cu mămica ei a beneficiat de mărinimia noastră şi am lăsat-o să se bage în faţa noastră, ca să-l vadă pe Michey. Avea vreo 5 ani… îşi trăia visul. Şi apare, măi frate, printre personajele alea fantastice, nu ştiu de unde draci, un demon care a băgat spaima în copil.
Şi şi-a băgat fetiţa faţa în fusta mamei şi n-a mai fost chip să se desprindă din îmbrăţişarea speriată. Mă uitam la toate minunile de personaje Disney care treceau prin faţa noastră şi aproape că muream de oftică pe spaima copilei. Poate că a pierdut un moment unic în viaţa ei. Pentru că pentru foarte mulţi dintre noi, vizita la Disneyland rămâne un eveniment unic.
