Ateneul Român. Călătorie într-un vis de copil

Prima dată am văzut Ateneul Român când eram mic. Era pe bancnota de 100 de lei, aflată în circulație în perioada 1966 – 1990. O clădire care m-a fascinat ani de zile… Când am aflat că acolo au loc concerte de muzică clasică, operă și te miri ce chestii din societatea înaltă, am fost sigur că nu o să calc niciodată acolo. Mi-am dorit o viață întreagă să văd Turnul Eiffel și l-am văzut la 35 de ani. Să intru în Ateneul Român mi s-a părut prea mult să visez. Aveam impresia că este ceva intangibil.

Anul acesta, soția m-a bătut la cap să mergem și noi la măcar o seară de reprezentație din cadrul Festivalului Internațional “George Enescu”. Când mi-a spus că pe 4 septembrie este concert la Ateneu, m-a convins. Am dat 280 de lei pentru două locuri în loja 48, locurile nr. 1 si 2. Nu mi s-a părut prea mult pentru un vis. Am ales un octet pentru coarde format din patru viori, două viole și două violoncele. London Philharmonic Players au avut în program: F. Mendelssohn – Octetul pentru coarde op. 20 în Mi bemol major și George Enescu – Octetul pentru coarde op. 7 în Do major.

Aș fi vrut să-mi placă mai mult George Enescu decât Mendelssohn. E ca atunci când ții cu Steaua pentru că ești copil și Duckadam tocmai a apărat dumnezeiește penalty-urile alea la Barcelona. Adică e normal să ții cu George Enescu. Pentru că joacă acasă și festivalul partida are numele lui. Nu?! Nu. Parcă prea zbuciumat, prea impetuos, mă ridica prea sus, până la cupola cu balauri și numele învățaților neamului, de unde îmi era teamă că, neștiutor cum sunt, m-aș prăbuși ca un Icar nepriceput în ale muzicii. În fine, l-am iertat. Am înțeles că maestrul avea 18 ani când a compus “octuorul”.

Ce credeam și ce am găsit…

Oricum, am visat atât la locul ăsta populat de înalta societate, încât pe drum mă gândeam că ce ar fi să nu mă primească ăia în Ateneu pentru că nu am pus un sacou peste cămașa cu mâneci lungi. O lume pestriță, mai casual decât o zi de sâmbătă la Căminul Cultural. Bărbați în tricouri, doamne cu bluze negliente, blujeans. Hahaha! Copilul care căsca ochii la Ateneul de pe bancnota de 100 de lei râdea de mine, acum.

Am văzut un domn spilcuit, cu un papion pastel și sacou la doi nasturi, dar am văzut și oameni care vorbeau în timpul concertului, o madamă se uita pe telefonul mobil și i l-a dat și stăpânului inimii ei să vadă ce scrie acolo. Bag seama că era ceva urgent și nu putea aștepta. Și eu care îi înjuram pe puștanii needucați de la cinema-ul din Vitan…

Dincolo de tușele astea care să mă facă să deosebesc visul de realitate, mi-a plăcut Ateneul Român. Chiar dacă sala de concerte mi-a părut mai mică decât mi-aș fi închipuit privind edificiul din stradă. Poți să și dormi la Ateneu. Lumea va crede că tu, de fapt, simți muzica, așa cum am văzut eu că făceau două doamne rezemate cu ceafa de spătarele din buret acoperite cu catifea roșie. Toată treaba e să nu sforăi.

Am făcut câteva poze la Ateneul Român cu telefonul, cu speranța că fotografiile îmi vor fi martori în visul meu…

Comentează tu primul!

Lasă un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Dacă dorești să șterg datele tale, trimite-mi o solicitare la adresa de email de la "Contact"


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.