Are 55 de ani. De câţiva ani nu-şi mai găseşte un loc de muncă. E prea bătrân… Aşa au hotărât alţii pentru el, deşi ar putea şi ar vrea să muncească. Are 30 de ani vechime în câmpul muncii dar nu poate să iasă la pensie. Cică e prea tânăr, de data asta…
“Eu ce trebuie să fac?! Să mă duc să omor?! Sunt om în putere dar nimeni nu mă primeşte să muncesc…”
Citesc pe faţa lui revoltă, disperare, furie.
“Dacă ţara asta intră într-un război, Doamne fereşte! Vin unii peste noi, într-o zi… O să ni se dea arme să luptăm… Pentru ce Românie mor eu?! Să mor ca să stea în fruntea ţării unii care mă lasă fără serviciu, fără bani de pâine?”
Îmi povesteşte că locuieşte într-un bloc la “10 nivele”, cu chirie, pentru că nu a avut bani să-şi cumpere apartamentul, cum a făcut toată lumea. Probabil că nu-şi închipuia că Statul o să-l dea afară din casă după ce tot Statul i-a dat-o. Fără nici o sursă de venit, a primit somaţie să-şi plătească datoriile altfel va fi evacuat. Va rămâne pe drumuri după ce a locuit în acel apartament, de 20 de ani.
“Ce să fac eu acum? Unde să mă duc? Ce fel de ţară este asta care te lasă să mori, ca un câine?! … Spune-mi, domnule, îi pasă cuiva de noi, de amărâţii ăştia? Pentru ce Românie să mor eu?!”
N-am ştiut ce să-i răspund.
