În bucata de Bărăgan unde m-am născut exista o singură frizerie. Între doi plopi stătea chircită o cămăruță de 3/4 m, cu o vitrină largă şi un frizer gras cu mustaţă, de care îmi era frică. Poate pentru că avea halat alb, ca doctorii, şi că în spatele lui scăpau luciri de inox, ca în cabinetele medicale ce-mi tulburau liniştea din trupul vizitat prea des de tot felul de betejeli.
Aveam, totuşi, o fascinaţie pentru Frizerie. Mă duceam cu bicicleta mea verde să-mi fac drum prin faţa prăvăliei. Acolo se bărbiereau majoritatea bărbaţilor din sat. N-am înţeles de ce tata nu se ducea acolo. El avea un castron mic, albastru şi un pămătuf care mirosea a săpun parfumat. Lamele le ţinea ascunse. Am înţeles că nu erau neapărat scumpe cât se găseau foarte greu.
Nea Gică frizerul, am priceput mai târziu, era om de treabă. Bărbaţii îşi lăsau barba pe mâna lui doar ca să aibă prilej să mai stea de vorbă cu el. Avea suflet mare şi o vorbă bună pentru toată lumea. Când am ajuns la vârsta când aş fi putut căuta prilej de vorbă cu nea Gică, frizeria a rămas pustie. Nu s-a mai găsit cine să-i ia locul.
Cămăruţa a rămas goală, sufletul locului plecând odată cu nea Gică. Ca un cal obişnuit cu un singur stăpân, nimeni n-a mai fost primit să deschidă uşa. Plopii s-au uscat.