Nu am plănuit să fac un concediu în Slovenia. Am oprit în Ljubljana doar pentru că era pe greu să fac Italia-România dintr-o bucată. Nu aveam prejudecăți, nu mă așteptam la nimic, voiam dor să opresc undeva, să mă odihnesc după mii de kilometri parcurși în ultimele zile, să beau o bere locală, hai două, trei, să mănânc ceva tradițional. (Luați la derulat postarea și găsiți explicațiile printre poze!)
Am plecat de lângă Verona, Italia (trebuie să vă povestesc ceva și despre balconul Julietei) și cam în patru ore am ajuns în Ljubljana.
Pe Booking, am găsit cazare cu 61,20 euro/noapte, un preț bun față de ceea ce am găsit disponibil. Era în jur de ora 15, când am ajuns. Stătea să plouă. Până am descărcat bagajul, până am dus mașina la o parcare în apropiere, ploaia a venit și a plecat.
Soarele a ieșit cu noi, la plimbare, că să ne arate orașul. Am salutat dragonii de pe Zmajski most – Podul Dragonului și am luat-o spre Ljubljanski grad – Castelul Ljubljana. La castel am ajuns cu funicularul. Am vizitat, ne-am suit în turn, ne-am făcut selfie și apoi am luat-o hai-hui pe străzi. Am zis că vreau să beau o bere, ca să-mi mai țin de vorbă foamea până mai spre seară.
Foame mi-a ieșit în cale sub forma unui mini-restaurant (vreo trei mese înăuntru și vreo patru afară) unde se vindea o ciorbă specific slovenă și cârnați cu muștar. Evident că am luat cârnați. Și o bere locală. Cum să zic eu că au fost cârnații și nici să nu încep cu stereotipii gen „super, gustoși, delicioși”?! Hai să zic că aș pleca azi de acasă, ca mâine seară să fac un cadou papilelor mele gustative, la Klobasarna. Berea… foarte bună. Un pic sub Ciucul nostru.
După cârnați, am luat-o la pas, pe străduțe. Am intrat într-o biserică catolică (cacofonie admisă), am admirat arhitectura interioară și am făcut poze cu telefonul, ca să nu deranjez cu zgomotul DSLR-ului. Era slujbă religioasă în curs.
Am admirat jurămintele ferecate cu lacăte pe unul dintre podurile care țin întreg orașul brăzdat de Ljubljanica, râul emblemă al capitalei slovene. Am mai admirat niște străduțe, un perete pictat dadaist și am hotărât că foamea o să vină fix la jumătate de oră după ce ne așezăm la masă.
Ne-am așezat pe o terasă aglomerată, cu gând că acesta trebuie să fie un indicu pentru priceperea bucătarilor. Nu am greșit. Eu am ales miel cu cartofi și ceapă verde la tigaie, soția s-a delectat cu căprioară în sos de merișoare cu ștrudel din caș. Buuuun. Bine, mie mi-au plăcut și cartofii prăjiți pe care i-am luat, mai târziu, ca să mă însoțească la bere.
Am ajuns la hotelul simplu, cu saltea de calitate și geam spre râu. Lângă pat, în dreptul noptierei, încastrat în perete, un radio mititel mi-a cântat hituri din anii ’90 până când am adormit. Mulțumit de cum am descoperit, în Ljubljana, chiar orașul pe care ai vrea să-l vezi într-un concediu.
