“Singura legătură ciudată a fost cea pe care am păstrat‑o ani în şir cu credincioasa mea Damiana. Era aproape o copilă, cu trăsături indiene, voinică şi sălbatică, zgârcită la vorbă, dar hotărâtă, care umbla desculţă, ca să nu mă deranjeze pe când scriam. Îmi amintesc că stăteam şi citeam Mândra andaluză în hamacul din pridvor şi am văzut‑o din întâmplare aplecată peste albie, cu o fustă atât de scurtă, că lăsa descoperite rotunjimile‑i ispititoare.
Pradă unei înflăcărări nestăvilite, i‑am ridicat‑o la spate, i‑am coborât chiloţii până la genunchi şi am pătruns‑o altminteri. „Vai, domnule, spuse ea cu un geamăt lugubru, locul ăsta nu‑i făcut pentru intrat, ci pentru ieşit.” Un tremur puternic îi străbătu trupul, dar rămase neclintită. Umilit fiindcă o umilisem, am vrut să‑i plătesc dublu faţă de preţul celor mai scumpe de pe vremea aceea, dar n‑a acceptat nici un gologan şi‑am fost nevoit să‑i măresc simbria socotind o împreunare pe lună, veşnic pe când spăla rufele şi veşnic pe la spate.”
Gabriel García Márquez – Povestea târfelor mele triste
