Ce vremuri… Când eram eu puştan şi strângeam banii de pachet de la şcoală ca să am de o ciocolată caldă la un bar din Centru. Mă duceam cu doi trei prieteni, beam o ciocolată caldă, ori un suc… şi o tăiam acasă. La învăţat.
În bar găseam mereu un specimen despre care îmi închipuiam că nu părăseşte localul nici la ora închiderii: „Atârnache”.
Atârnache, se îmbrăca în trening, fiind o fire sportivă din fire. Zăcea toată ziua în bar, cu un pahar de suc în faţă. Când i se făcea sete se ducea până la baie şi bea apă de la robinet. Sucul era aşa… de exemplu.
Când apărea un cunoscut, se băga în seamă cu el până când era invitat la o cafea, un suc…ceva, gratis să fie. Dacă nu se întâmpla aşa, îndrăznea el: „Hai, nu dai şi tu o cafea?!” Tonul era jumătate rugător, jumătate ameninţător. Nu ştiu cum reuşea.
Se pricepea. Noi îi spuneam Atârnache. Pentru că toată ziua „atârna” prin bar, să ciupească un suc, un sandviş, ceva…
Am crescut şi am început să frecventez alte locuri. Aşa am văzut că Atârnache nu stă numai prin baruri. Îl găsesc acum pe la recepţii de blocuri, stă într-o margine la conferinţele de presă, aplaudă pe la câte o sindrofie organizată cu ocazia numirii vreunui director.
Atârnache se îmbracă acum la costum, are ac la cravată şi se joacă plin de importanţă cu cheia de la maşină. Când vede vreun şef de partid (ăştia au acum cuţitul şi pâinea) se duce să-l culeagă de scame, să-l întrebe de sănătate, de nepoţi şi de vreo combinaţie în afaceri cu termopane sau găleţi de plastic.
Atârnache de acum nu prea mai seamănă cu cel din anii adolescenţei mele. El nu mai cerşeşte o cafea, acum el plăteşte masa ştabilor de la care nu mai aşteaptă un suc, ci doar o lucrare atribuită fără licitaţie, o igienizare de şcoală cu var stins ori o operaţiune complexă de înlocuit borduri noi cu altele de la noi… D’astea.
Ce vremuri…
