„Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”- ar fi spus Creatorul, conform Genezei. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup.”- a hotărât Dumnezeu.
Într-o piramidă a suferinţelor sufleteşti, atunci când îţi moare partenerul de viaţă ai parte de cea mai mare durere, după situaţia în care părintele se vede nevoit să-şi ducă la groapă copilul… Partenerul de viaţă devine viaţa însăşi. Am citit despre doi bătrâni care s-au sinucis, împreună, pentru că el era bolnav de cancer. Ea n-a vrut să rămână fără el… Ce frumos! Şi ce tragic! …
Nici nu ne dăm seama că de cele mai multe ori tot ce este mai frumos vine din partea partenerului de viaţă. Căldura îmbrăţişărilor din tinereţe, simpla prezenţă liniştitoare dinspre apusul vieţii. Bucuria vieţilor noastre, copiii, sunt un dar pe care l-am primit mulţumită partenerului de viaţă, în mod normal judecând…
De câte ori nu ne supărăm pe cel de lângă noi doar pentru că ne este atât de la îndemână… N-am auzit pe nimeni să se bucure, vreme îndelungată, pentru că este singur… Singurătatea este nefirească… Nici unul dintre noi nu a venit singur pe lume. De aceea probabil că nu ne place ideea să fim singuri atunci când trebuie să tragem obloanele.
Căpătăm atâta înţelepciune, în timp, încât nu mai înţelegem nimic. Sau poate tocmai de aceea… nu avem loc să ne retragem în propria singurătate şi întindem mâna după partenerul nostru de viaţă. Care, în timp, face deja parte din noi. Ce rău este atunci când se întâmplă altfel…