Aşa îmi vine în minte prima femeie din viaţa mea. La apropierea sânului ei bogat de fruntea mea simţeam că nu-mi trebuie altceva. Am învăţat multe lucruri de la ea. În primul rând că sunt. Ultima lecţie am primit-o, mai târziu, într-o amiază de iulie, când m-a lăsat să-i ascund trupul în pământul uscat. Aşa am înţeles că trebuie să găseşti în tine puterea de a renunţa la lucrurile la care ţii.
Mi-o aduc aminte de parcă ar fi ieri. O chema Carmen Petcu. În mintea mea are ochii verzi iar părul, în valuri, răspândeşte miros de miez de nucă. Aplecată deasupra caietului meu, prima mea învăţătoare mi-a arătat că, poate, unii oameni nu apar în viaţa altora decât pentru a-i învăţa să fie oameni. Sper că am priceput.
Necunoscuta din tramvai se ascunde şi acum în mintea mea. Aveam vreo şase-şapte ani. Ea trebuie să fi avut vreo patruzeci. Şi acum am impresia că am vorbit foarte multe. Că mi-a spus multe lucruri, nu importante, ci capitale. Doar eu mi-o amintesc. De parcă am fi fost singuri în acel tramvai. Nu-mi amintesc despre ce am vorbit sau poate că nu pot să vă spun… Când mă gândesc la ea, nu-i văd chipul dar îi simt căldura. Aşa se face că am credinţa că ursitoarele pot să se plimbe şi cu tramvaiul.
Prima dată când m-am gândit că mi-ar părea rău să mor a fost după ce am cunoscut-o pe ea. Înainte să observ că cerul gurii ei are aromă de rodii şi că după urechea ei se ascunde viaţa mea nu m-a interesat ce se întâmplă cu mine. Pentru că n-aş fi putut să mai trăiesc fără delfinii care-i înoată în priviri am luat-o de soţie. Am înţeles că după nori vine şi soare. Am înţeles de ce scrie în Biblie că „omul nu-i bine să trăiască singur”. Aşa mi-a fost dat să pricep şi de ce trăiesc eu.
Mi-au dat lacrimile. Foarte frumos scris despre mama si sotie.
Va doresc mult noroc in viata!