N-am mulţi prieteni. Parcă nici nu suport ideea ca eu să nu-mi aparţin mie decât într-o oarecare măsură.
De fapt, să ai prieteni adevăraţi este de-a dreptul obositor. Atunci toate problemele lor e musai să devină ale tale. Şi asta nu pentru că eşti căutat(ă) la telefon din cinci în cinci minute sau pentru că te trezeşti la miezul nopţii că cineva îţi sună la uşă. Dar nici nu poţi să fii altfel. Te bucuri pentru realizările prietenilor tăi şi te întristezi la necazurile lor. Dacă îţi sunt prieteni adevăraţi.
Când ai prieteni adevăraţi ei îţi spun că ai greşit în alegerea ta, că eşti delăsător sau că ai intrat în afacere cu cine nu trebuie. E clar că asta te poate supăra, de parcă nu ţi-ar fi ajuns toate durerile de cap pe care le ai. Tocmai de aceea cred că e un act de curaj să ai prieteni. Să ai prieteni adevăraţi este egal cu a renunţa la egoism şi a crede că tu eşti cea mai deosebită fiinţă de pe planetă. Şi asta e al naibii de greu.
Dacă prietenia te ajută să te vezi aşa cum eşti atunci poate că acesta este darul pe care Dumnezeu ni-l oferă ca să putem înţelege mai mult din condiţia noastră de muritori. Cine ştie?!
Poate că prietenii adevăraţi sunt, de fapt, tot o parte din noi, pe care ne bucurăm când o găsim. Numai să avem curaj să o căutăm.
Oricum, Marlen Dietrich spunea că „prietenii pe care-i poţi suna la patru dimineaţa sunt cei care contează.” Mi-a plăcut şi următoarea definiţie a prieteniei: „Prietenă este cineva care ajunge la tine când ai gripă, cu o pungă de portocale, un roman poliţist şi un buchet de flori. Pune florile în vază, îţi pregăteşte o băutură fierbinte, spală tot – şi pleacă.”