“Sunt țigan și mănânc carne de curcan, tu ești român și mănânci căcat de pe drum!” Așa ne șicana Crisiti, după ce joaca noastră se transforma, invariabil, în ceartă. Noi îl făceam țigan, el ne-o zicea pe aia cu carnea de curcan, își lua mingea și pleca acasă. Până când aveam să ne vedem, a doua zi, la școală și nici nu ne mai aduceam aminte de supărările de ieri.
Ce invidiam eu la Cristi, nu era că ar fi fost mai brunet decât mine, deși era adevăart. Nici că juca fotbal mai bine decât mine… cred că toată lumea juca mai bine decât mine. Cristi avea cele mai adevărate sendvișuri din toate pauzele mici și mari.
Pâine albă pufoasă cu șuncă de praga, salam de vară cu brânză și feliuțe subțiri de roșii prinse în pâine de casă… Era o nebunie și pofta din mine era mai mare copilul de 8 ani care eram.
Eram în Epoca de Aur – Ceaușescu. Epoca în care copiii pofteau la tot ce nu se găsea în vitrine, dar mai apărea pe la câte cineva care se “descurca”. Eu tot mai mult pofteam la cașcaval. Erau vremurile în care cașcavalul era mai rar decât carnea pentru care trebuia să stai la coadă sau decât uleiul care se dădea o singură dată pe lună, pe cartelă.
Într-o zi, Cristi avea sendviș cu cașcaval…
Părinții lui Cristi se “descurcau”, ai mei nu la fel de bine. Cred că mai pusesem cașcaval în gură de vreo trei ori, când eram în vizită la Tanti Marcela de la București, mătușa și nașa mea de botez. De acolo aflasem că îmi place cașcavalul mai mult decât timpul liber după exercițiile la matematică.
Era exclus să-i cer lui Cristi. Îmi era teamă să nu aud “Sunt țigan și mănânc carne de curcan, tu ești român și mănânci căcat de pe drum!”
Am înghițit în sec și nu mi-a rămas să sper decât că, în vacanța de vară, când o să mă duc la Tanti Marcela… o să aibă cașcaval.
A venit următoarea pauză, toți copiii s-au grăbit să iasă în pauză. Eu, disciplinat, am întârziat să-mi pun cartea și caietul de la ora precedentă în ghiozdanul albastru cu scufița roșie și lupul desenate pe el. Mi-am pregătit caietul și cartea pentru următoarea oră. Și am dărâmat penarul din lemn de pe bancă. M-am aplecat să adun de pe jos, creionul, pixul și stiloul de pe jos… Mi-a căzut privirea în banca din față. Era banca lui Cristi. Într-o parte stăteau resturi din senvișul cu cașcaval de la pauză trecută.
Pe vremuri, cașcavalul avea un soi de coajă din pânză cerată… sau nu știu ce era, o membrană care ținea cașcavalul să nu se usuce.În bancă erau cojile acelea. M-am asigurat că nu mă vede nimeni și am luat acele coji de cașcaval și le-am băgat în buzunar. În drum spre casă, fără să mă vadă nimeni, am răzuit cu dinții urmele de cașcaval care mai rămăseseră pe acele coji.
Înlăuntrul meu se împleticeau sentimente contradictorii. Primul era de mulțumire primară, ca atunci când ești mort de sete pe câmp, la amiază, și golești o sticlă cu apă uitată în soare. La fel ca gustul clocit al apei după învingerea setei, așa am simțit eu după acele fășii de cașcaval răzuit de pe coji… Un sentiment de rușine, revoltă și ceva nedefinit, mai înfricoșător ca toate. Am ținut ascunsă în sufletul meu de copil întâmplarea.
Și acum îmi place cașcavalul. Între timp am descoperit multe lucruri care-mi plac mai mult decât cașcavalul. Cel mai tare îmi place salata de vinete. Ba nu, îmi place să nu aud că era bine pe vremea lui Ceaușescu.
Chiar dacă erai mai tânăr, chiar dacă trăiai cu siguranța câinelui din lanț care-și primește bucata de mămăligă, nu, nu era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Pentru că nu era mâncare în alimentară, nu erau butelii la centrul de schimb, nu era căldură și lumină în case, nu era libertate de exprimare, nu erau destule cărți pentru citit, iar speranța mamelor pentru copiii lor ca să ajungă bine era un post de secretar de partid pe la vreun CAP. Și nu era cașcaval, cum să trăiești într-o țară fără cașcaval?!
