Îmi place viscolul. Într-un fel. E mai puțină lume pe stradă, mai puține mașini. Oamenii sunt mai prietenoși, mi se pare. Eu un fel de frăție a suferinței. Și ție îți taie vântul respirația? Și mie. Și tu mergi greu prin zăpadă? Și eu. Deja avem lucruri în comun. S-a creat o punte, o legătură…
Seara, m-am culcat cu cod portocaliu de viscol și dimineața m-am trezit cu chef de făcut poze. Am premeditat cheful. Am pus ceasul să sune la 6, astfel încât la 7 să fiu sigur că sunt pe stradă. Văzusem, seara, niște rațe pe Borcea (un braț al Dunării) și voiam să le fac poze pentru pașaport.
Viscolul nu prea mai era viscol. Fulguia mărunt și des. E frumos să te trezești odată cu orașul. La piață, vânzătorii se pregăteau pentru clienți: deszăpeziseră intrarea și acum (re)așezau marfa în vitrină. Pe la 8 fără ceva, un bătrân dădea zăpada din fața unui magazin. L-am întrebat de ce nu face asta cineva mai tânăr. Mi-a spus că tinerii fac bătături în palmă de la lopată. A scos mâinile din mănuși să-mi arate că el nu era pândit de pericol. Avea mâinile obișnuite cu munca.
Am constatat că atunci când e cod portocaliu de viscol, oamenii își uită mașinile în parcare. Cred că vreau mai des cod portocaliu. Am ajuns și în parc, am văzut și rațele, nu vă mai țin de vorbă. Bucurați-vă de imagini!
Lasă un comentariu în care să-mi spui cum ai petrecut tu codul portocaliu de viscol! 😉
