Eu chiar nu îi înțeleg pe oamenii care nu știu sau nu pot să zâmbească. E atât de simplu, atât de la îndemână, atât de practic. Au unii oameni o seriozitate… ceva de speriat. Hai, că nu ai chef tu să fii sau să faci pe spiritualul, pot să o înțeleg și pe asta. Dar eu nu-i înțeleg pe oamenii care nu pot să ofere măcar un zâmbet palid la dovada cuiva de bunăvoință.
Măi, omule, nu te mai lua așa în serios! Zâmbește și tu la o glumă, nu neapărat când te oprește cineva pe stradă, dar măcar când ești ospătar și cel care vrea să destindă atmosfera este chiar clientul. Azi am intrat într-un restaurant destul de pustiu. Îmi era foame și voiam să știu dacă au ceva de mâncare. Am întrebat-o pe ospătăriță: „A venit azi bucătarul la muncă? Mi-e foame și vreau să știu dacă găsesc ceva de mâncare la dumneavoastră.” Am fost întâmpinat cu o privire atât de serioasă de parcă aș fi întrebat-o dacă sutienul ei se închide în față sau în spate.
Îmi venea să-i zic: „Glumăăăăă!” N-am reușit să-i smulg nici un zâmbet, nu că aș mai fi avut vreun chef să mă străduiesc. Nici bacșișul de 10% din consumație nu a reușit să-i însenineze fața. Cât de greu e să zâmbești un pic?!
Poate astepta intrebarea cu sutienul?
Am fost de ambele parti ale baricadei, am lucrat in vanzari si in servicii… Zambetul este un schimb energetic .. unii oameni pur si simplu nu o pot face nici pentru bani…nu sunt darnici cu energia lor , mult prea introvertiti si ranchiunosi.
In cazul ospatarilor … din pacate nu inteleg ca noi ne prezentam cu incredere maxima intr-un restaurant si avem incredere intr-un strain(care nu zambeste !!!!!!) atunci cand vine vorba de mancarea noastra ..ohhh