Cartea

foto: Nathan Eldridge

Miercuri, am intrat într-un mare anticariat din Bucureşti. Aici poţi să cumperi şi să vinzi orice carte. Aproape orice carte. În afară de studenţii care căutau cărţi de medicină şi arhitectură, coada era mai mare la raionul unde puteai vinde cărţi. Aici am văzut mulţi bătrâni. Unul dintre ei a scos, dintr-o pungă, o carte atent învelită în hârtie de împachetat. Anticarul a răsfoit-o, s-a uitat la ea şi l-a întrebat pe bătrân: “Cât cereţi pe ea?” Se vedea că bătrânul nu mai vânduse cărţi până atunci.

Probabil că nevoia îl împinsese de data aceasta… Şi cu voce timidă, cel trecut prin viaţă răspunse: „ Eu am dat pe ea 500.000 de lei. Acum s-au scumpit… şi nici nu se mai găseşte cartea asta, în plus…” Anticarul, un tânăr, îl întrerupse nerăbdător: „Nu ne interesează!” Palid, cu sudoare apărută pe frunte de nu ştiu unde, bătrânul privea lung a nepricepere: „Adică nu e bună?!” Un alt anticar şi el tânăr, care tria cărţile, arătă mai multă amabilitate faţă de bătrân: „Vă dăm 5 lei pe ea!”

Bătrânul îşi întinse tremurând mâinile către carte s-o ia de la anticar. Avea mâini subţiri şi fine, de intelectual căruia vârsta şi nevoile îi mai furaseră din demnitatea de odinioară. Dar tot îi mai rămase ceva… „Nu mulţumesc, nu o vând…mă scuzaţi!” Şi se topi de lână tejghea. Abia când ieşi din anticariat, bătrânul intelectual îşi împachetă din nou, cu grijă să nu îndoaie vreun colţ la copertă, cartea despre care tocmai i se spusese că valorează cât un ziar pestriţ colorat.
Probabil că în acea zi bătrânul a ajuns mai devreme acasă.

Cred că nici n-a mai mâncat… S-a dus repede şi s-a aşezat la biroul care-l ţinuse treaz multe nopţi. A despachetat cartea. Parcă mâinile îi tremurau mai tare. A început să recitească, cu aceeaşi poftă ca atunci când şi-a plimbat privirea pe literele neîncepute. Pe vremea când cartea valora 500.000 de lei… Respira mai greu ca atunci. A deschis fereastra să intre aer. Ce mult îl obosea, acum, lectura, ca niciodată. Î se uscă gâtul. A lăsat cartea lângă micul tablou cu soţia sa. Îl pusese acolo în urmă cu doi ani, după ce cancerul nu a mai lăsat-o să se întoarcă acasă, într-o zi de septembrie, când aerul miroase a struguri copţi.

Se răzgândi, nu îi mai era sete… Ce obosit se simţea… Se întinse pe pat. Şi o linişte îl cuprinse dintr-o dată, deşi simţea că o gheară îi scurma în piept. „ Dacă sunt aşa ieftine cărţile, mâine mă duc să-mi cumpăr câteva…” Nu îşi dădea seama dacă era vis sau aievea… Se plimbau prin porumb… Frunzele îi zgâriau pielea. Dar îi plăcea… era numai el şi soţia lui. Râdeau… Era cald. Rândunelele zburau la firul ierbii. O să plouă… Acum parcă erau la munte… Se simţea bine mai aproape de cer… Norii erau pufoşi. Oftă. Închise ochii…

Facebook Comments
About Marius Stroe 354 Articles
Dacă ți-a plăcut articolul, dă un SHARE ca să-l vadă și prietenii tăi! Nu uita să mai treci și mâine pe aici să vezi dacă nu cumva am scris altceva interesant. Cred că și acum mai sunt foarte multe lucruri de văzut și aflat de pe acest blog, așa că te invit să răsfoiești cât mai mult pe aici. Viața e frumoasă!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*