Bianca Toma… Am fost prost.

Bianca Toma nu putea trece neobservată. Întâi era maşina ei. Un BMW 323i negru (super maşină pe vremea aia), total atipic pentru o femeie. O vedeam dându-se jos din bolidul negru, chinuindu-se să-şi ascundă cât mai repede picioarele sub fusta nu suficient de scurtă, deasupra genunchiului. Aşa o văd şi acum…

Nimeni nu ştia cu ce se ocupa. Venea des în clădirea în care erau şi birourile noastre. Se ducea la Camera de Comerţ sau la Curtea de Conturi, nu ştiu… Ştiu că stăteam toţi şi căscam gura după ea. „Ce bărbat o fute-o p’asta”. Şi apoi aberam că trebuie să ai bani, nene, ca să poţi să-i câştigi atenţia.

I-am câştigat atenţia, într-o zi. Eram jos, la intrare, ea s-a dat jos din maşina ei, şi-a aşezat repede fusta. Mai eram cu vreo 2 colegi, de-o seamă cu mine. Am salutat-o: „Săr’mânaaa” S-a oprit, un pic, s-a uitat la noi: „Bună copii!” Şi a luat-o repede pe scări… În urmă a rămas miros de parfum scump şi noi. Ne uitam ca proştii. Ne castrase dintr-o vorbă. Cu zâmbetul pe buze.

Într-o zi avea nişte tuburi de carton în mână, cobora scările. Ca-n filmele alea proaste, i-a căzut un tub d’ăla şi chinuidu-se să-l ridice a mai scăpat vreo trei. Ieşisem să plec acasă: „Săr’mâna!” Dau să trec repede pe lângă ea… „Nu vezi şi tu că-s alea pe jos?” Apoi, cu voce mai blândă, aproape rugătoare: „Ajută-mă, te rog să le duc la maşină”.

După o săptămână deja ştiam că e din Cluj, că are o firmă de proiectări, că e arhitectă… Şi atât. După încă o săptămână aveam vreo trei cafele băute împreună. La biroul ei.

Aveam 22 de ani. Şi nici o ideea despre ce dracu’ să fac să am şi eu un birou ca al ei. O masă mare pe care se aflau multe hârtii, un laptop şi bile din sticlă colorată. Verde, albastru, violet, alb, turcoaz… Ca de mărimea unui măr. Mă fascinau. Ca şi carpeta, covor… ce dracu’ era, agăţată pe perete, deasupra canapelei masive din piele. Un clar obscur, cu zone luminate de spoturi de lumină. Era mişto biroul acela. Şi peştii coloraţi din acvariul plin cu lumină de neon.

Ea ştia povestea vieţii mele. Eu nu ştiam nimic despre ea. A, ba da. Că are 34 de ani. Avea un dar să te facă să vorbeşti… Era un interogatoriu, de care nu vroiam să scap. Îi plăcea să mă întrebe de prietena mea, despre cum ne înţelegem, cum ne iubim, dacă-s mulţumit de relaţie, dacă prietena mă iubeşte… Era destul de târziu, într-o zi. Nu ştiu despre ce vorbisem. Am zis că trebuie să plec. S-a ridicat. Fusta aia mă dispera. M-a văzut că m-am grăbit să mă uit în altă parte, vinovat. La fel cum m-a prins că-i mângâiam sânii cu privirea.

Mi-a pus mâna, undeva între umăr şi gât: ”Poate vrei să mai rămâi” – mi-a zâmbit cu voce sigură. Îmi căuta ochii, i-am ferit… „Nu, plec, s-a făcut târziu”- m-am auzit vorbind. Mi-era sete. Parfumul ei îmi ardea nările, i-am simţ respiraţia. Am deschis ochii captiv în verdele din ochii ei. Gura ei încerca să obţină mai mult de la buzele mele uscate. M-am tras uşor înapoi. Verdele din ochii ei a avut o lucire scurtă, de oţel: „Eşti prost!”

M-am trezit în magazinul de lângă blocul meu. Vânzătoarea mă întreba ce fel de suc vreau. „Nu contează, la 2 litri.” Mi-a dat de grapefruit. Nu-mi place grapefruitul. E amar. Am băut jumătate de sticlă până am ajuns pe holul întunecos al blocului.

Mi-era foame. În frigider, aveam ouă roşii, rămase de săptămâna trecută. Şi zacusă. Uitasem să bag pâinea-n pungă. Bine că n-au găsit-o furnicile. Mi-am adus aminte de sticla de votcă din congelator. Fără miros, lichidul incolor curgea ca uleiul. Nici după al doilea pahar nu scăpasem de mirosul de parfum bun, care mi se lipise de creier.

Apa caldă nu curgea. M-am spălat cu apă rece, „ca pisica”, pe picioare şi de trei ori pe faţă. Mi se părea că miros a parfum de damă. M-am băgat în patul mare şi rece. M-am scufundat în somn ca plumbul undiței în balta cu pește. Sunt sigur că am dormit mai bine decât aş fi reuşit s-o fac în braţele Biancăi Toma.