Cred că cel mai mult și mai mult… iarna place copiilor. Și copiilor din noi. Până când trebuie să deszăpezim mașina, ori să dăm la lopată vreo oră și să constatăm că viscolul a pus-o la loc. Dar nu ca să mă plâng am scotocit eu prin poze şi amintiri din 2012…
Era zăpada cât casa, după cum se va putea vedea şi în pozele şi filmuleţul ce urmează scurtei poliloghii. Am plecat cu prietenul Dan să vedem ce a făcut zăpada prin judeţ. Am trecut prin Cuneşti şi restul satelor de gospodari din Bărăgan până am ajuns în Dorobanţu. Aici, zăpada era cât casa. De aceea a fost posibil să facem o incursiune să ne privim în ochi cu câinele care stătea pe casă.
Apoi am plecat la o rudă a prietenului. Nu mai ştiu cum îi chema pe bătrânii bucuroşi nu atât că cineva le face cărare prin zăpadă, cât că le-a deschis şi lor cineva poarta. Ne-au cinstit cu şuncă şi pâine. Mamaia era cât pe ce să pună de pâine, dar am convins-o că e bună aia pe care o are. Cred am spart şi o ceapă lângă. Parcă simt şi acum gustul şuncii din care muşcam mai tare decât gerul din mâni.
Apoi, am ajuns la un uncheaş. Nici pe el nu-l mai ştiu după nume. Tare de treabă omul. Ne-a povestit câte în lună şi în stele, apoi s-a jucat cu noi, prin zăpadă, ca un copil. Mi-a intrat repede la inimă omul. Nu pentru că ne-a servit cu ţuică îndoită cu miere, dar mai ales pentru că iubea pisicile.
