Nu știu dacă îți mai aduci aminte când aveai zâmbetul ăla care promitea o bucată din sufletul tău. Nu știu dacă bolțile de trandafir mai țin minte vorbele șoptite. Te întrebam de ce vorbești încet și îmi spuneai că nu tu vorbești, că ești mută, de fapt, și că doar inima ta se aude. Hai, n-ai cum să nu mai știi!
Era dimineața aia, când te-am chemat să-ți arăt o pădure de fag și cum dragostea își lasă umbra peste Munții Carpați. Era sâmbătă și mi-ai zis că ai treabă, că trebuie să bagi o mașină de spălat. Te-am așteptat să pui balsam, să-ți pui cămașa de noapte să se uite peste gard, agățată sus… pe culmea indiferenței. Ai apărut și tu. Miroseai a Dero Lavanda – capsule, nu lasă urme pe hainele închise la culoare după uscare. Mie nu mi-a trecut nici acum uimirea brațelor mele întinse, neobișnuite să strângă la piept văzduhul.
Aveam emoții si o sticlă de vin la un litru jumate. Mi-ai arătat pieptul dezgolit, ca la MRF, nu mișca, nu respira. Am crezut că vrei să-mi dăruiești inima. Auzisem la Teleenciclopedia că inima femeilor bate mai repede decât cea a bărbaților. Am vrut să mă conving. Am ridicat, șovăitor, mâna și mi-am lăsat degetele să caute… ceva. Nimic în stânga și am cercetat și dreapta, cu cealaltă mână. Ai zis, Hei!, mi s-a părut că respiri mai greu, te-ai întors cu spatele și priveai, indiferentă, spre orașul de sub noi.
N-am citit nici un tratat, dar am aflat, mai târziu, că unele femei nu au deloc inimă, altele au dar n-au învățat-o să bată sincron. E o boală. Cică atacă și bărbații.
Ai plecat așa cum ai apărut, neașteptat, fără explicații, fără regrete. Mi-ai spus, doar, că nu iubești pe nimeni, că tu nu ești nici măcar prietena ta și că nu crezi în dragoste și schimb de fluide.
Te-am găsit, apoi, în poveștile băieților din cartier: „Aia, mă?! I-am dat un Cinzano și o ciocolată și ne-am ars trei ore într-una.” Altul râdea cu subînțeles și spunea că te-a „făcut” alături de un tovarăș, într-o seară. Le-am zis că sunt niște proști lăudăroși. M-am bătut cu ei ca să-ți apăr onoarea. În drum spre casă am băut cinci beri, sau șase. Cu rom. Și o sticlă de vin. Buza încă sângera când am ajuns acasă. Mă durea că nu pricepeam de unde știau proștii ăia lăudăroși de alunița în formă de stea.
A doua zi, m-am dezbrăcat de hainele murdare și de tine. Am intrat în duș, să șterg durerea de cap și durerea din suflet. N-am scăpat de nici una din ele în ziua aia. M-am pitit, o perioadă, sub un noian de regrete și amintiri. Au trecut zile, săptămâni… Ani?!
Și am început să te urăsc. Cum știu eu. Am o stradă pe care nu trec niciodată. Am ascuns amintirea ta sub o dragoste mai mare. Trandafirii aceia, da, ăia… i-am chemat martori la căsătoria cu Femeia care și-a învățat inima să bată sincron, alături de a mea.
Când e toamnă, te caut cu privirea în lumina dimineților reci, cu ceață, ca să-mi amintesc senzația pe care am avut-o atunci când ți-am atins pieptul. Nu am vești despre tine, nici băieții din cartier nu mai știu nimic. De fapt, dintre toți, doar eu cred că ai existat. De fapt, nu știu dacă aș putea fi sigur…