Nu sunt sigur că-i înţeleg pe oamenii care se simt atraşi de lucruri hidoase, lipisite de orice frumuseţe. Nu-i înţeleg pe cei care ascultă manelele alea cu “cine-i mare barosan, cine e numărul oan”, nu pricep ce poţi să citeşti în reviste gen “Infractoarea în mov” sau cum poţi să te hlizeşti uitându-te la Fernando de la Caransebeş.

Probabil că avem nevoie de absurd pentru a-l lumina cu înţelepciunea noastră. Ne simţim deştepţi lângă oamenii proşti. Perfecţiunea nu aduce satisfacţii, este obositoare pentru că te obligă. Prostia din jurul nostru este reconfortantă, ne simţim în siguranţă cu egoul umflat de conştientizarea plus-valorii noastre.

Aşa să fie oare? Aşa să se explice fascinaţia pentru urât şi succesul de care se bucură?

Facebook Comments