Nu știu cum m-am gândit astăzi că nu trebuie să te fi dus, neapărat în vreun mare restaurant de cinci stele, ca să fii mulţumit de servire şi încântat de mâncare.
Aşa mi-am adus aminte de concediul de vis petrecut la Văliug, când v-am povestit şi de minunatul muzeu al satului din Gârâna. Aici, în Gărâna, pe vremea când cireşii se chinuiau să plesnească-n floare, când m-a apucat foamea, am nimerit într-un restaurant „La Răscruce”. Am privit pe geam, prima dată, şi am văzut un loc fără fasoane, cu feţe de masă înflorate, aducându-mi aminte de bucătăriile care ţineau loc şi de sufragerie, în copilărie.
Am intrat cu sfială, mai cu seamă că nu era ţipenie de om pe acolo. A apărut de după uşă o tanti care ne-a întâmpinat simplu dar cald, neprotocolar. Am întrebat ce putem să mâncăm simţind că nu se cade să avem pretenţii de menu a la carte. Ne-a adus un bol cu ciorbă de văcuţă, să ne punem noi cât avem poftă. Acolo am băut o palincă cinstită şi am lăsat două pahare cu vin să însoţească sarmalele învelite în foi fragede de varză murată.
M-am simţit acolo la fel de bine cum mi s-au bucurat şi papilele gustative. Un loc cald, şi nu mă refer la grade Celsius, cu multe amintiri agăţate pe pereţi sau luate departe, peste ani şi kilometri, de drumeţi care au trecut pragul, vreodată, „La Răscruce”.
Un loc pe care bănuiesc că l-aş putea vedea în alea câteva clipe, când îţi trece toată viaţa prin faţa ochilor. Mai cu seamă că eram însoţit de perechea sufletului meu, după ce abia trecuseră două luni peste prima operaţie a ei pe creier. Peste alte două luni avea să învingă şi să treacă victorioasă şi peste cea de a doua operaţie pe creier. Sunt lucruri şi locuri care nu se uită…
